Priveste cuvintele si asculta culorile.
Priveste cuvintele si asculta culorile.




Tunelurile dacilor
Trasee secrete şi drumuri pe sub munţi, folosite încă de pe vremea dacilor ? O simplă legendă sau … În fiecare zi, indiferent că e vară, toamnă, primăvară sau iarnă, sute de persoane vin să traverseze zona Bucegilor. Unii vin pur şi simplu pentru munte, alţii vin atraşi de legendele ce cuprind întreg ţinutul Bucegilor. Iar alţii vin în căutarea comorilor rămase prin peşteri, din cele mai vechi timpuri, aşa cum spun legendele locale. Pentru că în zona Bucegilor trece un lanţ de drumuri subterane, cunoscute doar de câteva persoane, la ora actuală. În vremuri de restrişte, încă din vremea dacilor, obştile trimiteau femeile şi copiii aici, trimiteau comorile ce le aveau şi porneau la luptă împotriva invadatorilor. Pe sub munte se poate ajunge dintr-o parte în alta a munţilor.
În anul 105 armatele romane conduse chiar de împărat, pătrundeau în teritoriul dacilor, ocupând cetate dupa cetate. Era al doilea război şi Traian era decis ca de data asta să supună definitiv Dacia. Din aceste considerente nu se grăbea, preferând să construiască de fiecare dată pe unde trecea cetăţi şi castre care să asigure spatele armatei sale.
La un moment dat, între romani şi Sarmizegetusa nu mai era nici o cetate. Cu toate astea, în munţi, pe loc deschis, la întâlnirea a două pârâuri, s-a dat o luptă pe viaţă şi pe moarte între cele două oşti. Era sfârşitul toamnei. Dacii erau conduşi personal de Decebal, iar romanii de unul dintre generalii lui Traian, cel care, după cucerirea Daciei, urma să devină primul guvernator al noii provincii romane. Lupta a fost îngrozitoare şi a durat toată ziua. Spre seară, balanţa începuse să încline spre romani, din cauza numărului mare de luptători de profesie pe care îi aveau. La un moment dat, marele preot dac, Vezina, a fost văzut căzând în luptă. Atunci dacii au început să şovăie, văzând în asta un semn din partea marelui lor zeu, Zamolxis. Ca să nu piardă de tot lupta, Decebal a dat ordin de retragere şi… armatele dacilor au dispărut în câteva minute ca înghiţite de pământ. Degeaba au trimis romanii trupe în urmărirea fugarilor. Acestea se întorceau toate cu acelaşi răspuns: în faţa lor nu exista nici un fel de duşman…
A urmat o pauză de câteva zile, pauză care a fost cât pe ce să salveze soarta regatului dac. Pentru că, profitând de ea, Decebal a realizat o lovitură care a rămas în analele războaielor: a încercat să mute centrul operaţiunilor la sud de Dunare, pe teritoriu roman. La vremea respectivă nimeni nu a putut înţelege cum, în condiţiile unei ierni cumplite, cum a fost cea din 105, Decebal a ajuns, într-un interval de timp extrem de scurt – mai puţin de 2 zile – să străbată munţii Daciei, ajungând la locul de întâlnire cu aliaţii săi şi trecând Dunărea ca să atace castrele romane de pe teritoriul actual al Bulgariei. Din păcate, în urma unor trădări din rândul nobililor daci, Traian a aflat secretul mişcărilor rapide de trupe: Decebal s-a folosit de tunelurile subterane care traversau munţii dintr-o parte în cealaltă.
După bătălia de la Adamclisi când fiecare dintre aliaţii înfrânţi ai dacilor se retrăgeau spre locurile lor de baştină, dacii conduşi de Decebal au căzut în câteva ambuscade organizate de romanii care îi aşteptau în tunelurile de trecere. Neaşteptându-se la aşa ceva, mare parte din trupele repliate au fost nimicite, puţini fiind dacii care au ajuns din nou la Sarmizegetusa. După acest atac, Traian a ordonat astuparea tunelelor pe care le descoperise. Cu toate astea, multe au rămas necunoscute de cotropitorul roman, fiind folosite mai târziu de domnitorii români. Aşa au fost trecerile subterane din zona Bucegilor.
Cei mai populari munţi ai României sunt străbătuţi de la un capăt la altul de treceri subterane, puţini fiind cei care cunosc existenţa acestora. Despre existenţa tunelurilor aveau cunoştinţă numai sacerdoţii daci şi unii nobili, aceştia din urmă cunoscând doar anumite treceri strategice şi nu pe toate. Ducând mai departe moştenirea spirituală a înaintaşilor lor, preoţii daci au transmis novicilor secretele trecerilor de sub pământ, secrete preluate de preoţii creştini, paznici ai comorilor spirituale şi nu numai, ale acestui popor şi retransmise mai departe doar călugărilor virtuoşi. Pentru că aici, în interiorul Bucegilor, există o parte din secretul existenţial al nostru, al românilor, ca popor.
Pe vremea domnitorilor din dinastia Basarabilor şi a celor de după ei, platoul Bucegilor era interzis oamenilor de rând. Acolo se antrenau oştile de elită ale domnitorului. Oare de ce, din toate locurile posibile din ţara asta, domnitorii au ales ca loc de antrenament tocmai platoul Bucegilor ? De ce nu un loc la câmpie, unde antrenamentul călare se putea desfăşura în condiţii mai bune ? Simplu. Pentru că, în vremuri de restrişte, tezaurul ţării era adăpostit în tunelele din zonă, iar oştile aveau ca sarcină prioritară, paza comorilor. Mai mult, legendele locale vorbesc şi despre existenţa unui tezaur deosebit. Un tezaur acumulat şi păstrat în zonă de-a lungul a zeci de generaţii de conducători. Se spune că fiecare din aceştia trebuia să sporească tezaurul pe durata domniei lui şi nu avea voie să folosească niciodată odoarele de preş din tezaurul sfânt. Cei care nu au ţinut cont de asta au fost loviţi de un blestem cumplit, ei şi familiile lor fiind risipite în vânt. Se spune că acest blestem a lovit cele două ramuri conducătoare din familia Basarabilor, respectiv ramura Drăculeştilor şi cea a Dăneştilor, mulţi domnitori din aceste familii murind asasinaţi, ei şi familiile lor, pentru încercarea de a folosi tezaurul ţării în scop personal.
În ultimii ani, în zona Bucegilor s-au efectuat măsuratori energetice care au constatat existenţa unor câmpuri de forţă extraordinară şi a unor treceri subterane care traversează munţii dintr-o parte în cealaltă. Mai mult, aceleaşi măsurători au arătat existenţa a două treceri subterane care merg din zona Bucegilor până în apropiere de Peştera Urşilor din Carpaţii Occidentali, acestea fiind întretăiate din când în când de diverse tunele mai mici sau mai lungi.
Ceea ce este uimitor e altceva. Privite de sus (ipotetic) aceste tuneluri nu străbat munţii haotic, ci sub forma unor linii care configurează imaginea unui lup imens, având gura deschisă, ca atunci când se aruncă asupra prăzii. Capul lupului este în Munţii Apuseni iar coada coboară până în apropiere de Pietroşiţa, judeţul Dâmboviţa. Întrebarea logică este dacă aceste treceri subterane au fost făcute de mâna omului sau dacă au fost doar descoperite şi folosite de oameni? Este o întrebare la care, deocamdată nu are cine să răspundă. Poate doar misticii, care au avut curajul să afirme că totul a fost construit de Zamolxis atunci când Marele Zeu a decis să apere acest pământ sfânt şi pe cei ce-l locuiesc.
arhiva de mesaje http://groups.yahoo.com/group/editura_foryou/messages




Ce semeţ erai odinioară, dragul meu, de n-ai mai fi fost. Şi ce mojic! Ce mitocan! Ce bădăran! Nu te mai recunosc. Parcă în hainele tale a intrat alt om şi parcă celălalt a plecat în pielea goală, pe undeva, prin ceruri ori iad.
  Picaturile de ploaie
se impletesc
atat de bine
cu un menuetto de Mozart
incat poti intelege
acea tristete dulce
a femeii ne-pereche.
  Cumplit dor toate colturile noastre
cand peretii se cojesc;
ne uitam neputinciosi
la tencuiala de pe covor
si plangem var aprins.
Priveste arlechinul,
priveste in trecut,
la stafia unui sentiment interzis
la fantoma unui zambet -
al ei.
a trisat -
a iubit pe ascuns
anotimpuri, cu ploi, cu soare, cu pasiune -
- a suferit cu masca
pe scenele lumii, in casele oamenilor,
in camera lui.
Nu l-au vazut
suferind
iubind
fericit;
nu au vazut
zambetul arlechinului.
Plangi.
Ma asculti cand iti povestesc
viata mea anterioara.
Liniste.
Iti cobori privirea spre
focul din camin,
apoi revii in ochii mei:
„Eternitatea este doar o secunda
pe langa clipa
pe care tocmai ai distrus-o.â€
„Avem atatea eternitai si clipe de trait
incat
sigur ne vom plictisi.â€
Perna tare ii strivea barba nerasa de cinci zile intepandu-i obrazul, dar pe Darie nu-l interesa – el numara colturile camerei.
Fuma si numara – intins pe pat.
Erau patru colturi sus si patru colturi jos si patru colturi sus, le numara pe rand. Intai erau cele de sus apoi cele de jos, de la stanga la dreapta sau de la dreapta la stanga, uneori numara chiar si pe diagonala.
Fuma si numara – intins pe pat. Stia ca sunt opt colturi, dar el, Darie, le numara la nesfarsit – cateodata se incurca intentionat si incepea din nou de la zero.
Niciodat insa, absolut niciodata, nu incepea numaratoarea de la colturile de jos: era o regula de baza a numaratorii, de fapt era singura regula.
...43, 44, 45, 46, 47, 48, 49...se opri cu privirea fixa asupra unui colt de sus – se gandea la Maria, si cum incepuse totul, prima dimineata inmpreuna, despartirea, toti acei ani – acea parte a vietii lui cu Maria.
Intins pe pat Darie nu mai numara, doar fuma.
Isi desprinse ochii de coltul camerei si privi imprejur, nimic nu se schimbase, doar Maria nu mai era acolo. Se intoarese la coltul unde ramase cu numaratoarea si incerca sa se concentreze in continuare.
1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9..., din nou acel colt.
„Poate uitarea sa fie mai lunga decat iubirea? Poate pentru unii. Si pentru ceilalti ce ramane? Sa vedem: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7... se opri din nou. Privea in gol.
„Durerea, da durerea, e mai lunga decat uitarea. Durerea nu trece, doar ca te obisnuiesti cu ea.â€
Darie isi aprinse o tigare si incepu sa numere din nou colturile camerei – era linistit. Fumul de la tigare se ridica, usor dar sigur, spre tavan. Jarul de la tigare avea un traseu bine stabilit pe care il parcurgea la intervale relativ egale de timp.
Darie strivi tigarea in scrumiera coborandu-si in acelasi timp picioarele din pat. Privi peste umar in directia ferestrei – afara incepuse sa se lumineze usor. Impinse puternic cu podul palmelor in muchia de la pat si se ridica din pat indreptandu-se spre fereastra. De la etajul sase, de la acea fereastra, a urmarit primul rasarit de soare impreuna cu Maria.
„Dragostea este o usa pe care o vom deschide impreunaâ€...era un vers dintr-o poezie nord-americana, dar nu putea sa-si aduca aminte cine a scris poezia, nu-si amintea poetul.
Darie era linistit.
Mai avea trei ore pana sa plece la birou. Isi aprinse o tigare, se intinse pe pat si incepu sa numere:
1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17....
Continuă să citeşti "Fabrica de inimi" »
|
Mai '12 |
|
||||
|---|---|---|---|---|---|---|
| Lu | Ma | Mi | Jo | Vi | Sb | Du |
| Duminică, mai 20. 2012 | ||||||
| 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | |
| 7 | 8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 |
| 14 | 15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 |
| 21 | 22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 |
| 28 | 29 | 30 | 31 | |||
